Poveste scrisa de catre Ioan Pop-Reteganul.
Publicata pentru prima data in anul 1888, in volumul "Povesti Ardelenesti culese din gura poporului".
Poveste auzita in "Nasaud", de la un pacurar.
Povestea incepe.
Bag de seama, lumea asta n-a fost niciodata fara imparati; asa a randuit Dumnezeu, ca unii oameni sa fie mai mari, altii mai mici, iar cei mai mici sa se supuna si sa asculte de cei mai mari.
Apoi, precum bine stiti d-voastra, cate tari atatia imparati, asa era din batrani, toata tara-si avea imparatul si tot satul popa si mergeau lucrurile struna de oable; astazi, fireste, nu mai poate fi asa, ca lumea s-a viclenit si oamenii s-au saracit; la un imparat ii trebuiesc mai multe tari si la un popa mai multe sate, si tot nu-i mai vede omul satui.
Dar, zice ca era intr-o tara departe, departe si e de mult de-atuncia, era un imparat, Imparatul-Rosu.
Si el, ca toti imparatii, avea bunurile si bunatatile sale, dar bine zice zicala:
Unde-s turme mari de oi
sunt si turme de nevoi;
Unde-s turme de miei blanzi,
Sunt si mii de lupi flamanzi.
Adica Imparatul-Rosu avea multi dusmani, si nici sa putea altfel, ca doara:
Numai omul seriman
Nu are niciun dusman.
Apoi el numai sarac nu era.
Si cu dusmanii trebuia sa tina lupta pe moarte si pe viata, ca doara imparatii nu se lupta iac-asa ca ciobanii, sa-si dea o tranta, doua s-apoi iar sa se ogoaie; nu, ei se bat ca tapii, tot in capete, pana unul nu se mai poate misca, adeca ostile lor, ca imparatii stau si se uita, chibzuiesc, atunci apoi se impaca si se fac prieteni buni.
Si cand a plecat imparatul Rosu la bataie impotriva dusmanilor, si-a luat ramas bun de la inaltata imparateasa si de la cei trei feciori ce-i daduse Dumnezeu, apoi ii saruta si da sa iasa pe poarta afara.
Atunci ii plesneste ceva prin minte, isi opreste calul - ca mergea calare, vedeti d-voastra, ca gazdele - cheama feciorii la sine si dandu-le o legatura de chei, le zise:
- Vedeti, dragii tatii, cheile astea sunt de la palatele noastre, care sunt atat de multe, cate zile-s intr-un an si inca mai mult cu trei: iata va dau voua cheile, nu cumva sa le pierd in cea cale lunga, iar voi fiti cu minte, grijiti de mama voastra si de casa, si in toate puteti intra, numai in chiliuta de catra miazazi, unde slujeste cheia asta ruginita, sa nu intrati, ca de veti intra, bine nu va fi.
Apoi se duce imparatul.
Iar copiii raman cu legatura de chei in mana sfatuindu-se ca ce o fi avand tata-sau in chilia de catra miazazi? Deocamdata prind ei a cauta prin alte chilii; intr-una aflara arme fel de fel, ramase de la mosi stramosi; in alta afla bani din toate tarile si de peste toate marile; bani de aur si de argint, cum numai la imparati se pomenesc; in alta chilie afla haine imparatesti noua si vechi, ramase din mosi stramosi, toate numai posomanturi si pietri scumpe; in alta chilie afla scumpeturi si bogatii, la soare parca te puteai uita oleaca, dar la ele ba.
Si cauta feciorii imparatului si se mira, dar nu prea, caci erau obisnuiti a vedea asemenea scumpeturi.
In urma urmelor ajung la chilia de catra miazazi.
Aci stau locului si se intreaba: Sa intre? Sa nu intre? Ar intra, se tem ca cine stie ce o fi acolo? Nu cumva sa dea de ceva primejdie, si nici n-ar fi voit sa calce voia tatane-sau; n-ar intra? dar nu-si pot stapani dorul de a sti ca oare ce-i acolo? de ce sa nu intre? In urma se hotarasc sa intre, ce a da Dumnezeu, aceea va fi! Si varara cheia cea ruginita in zar (broasca) si sucira o data, de doua ori, de trei ori si de-abia putura deschide usa aceea.
Iar dupa ce intrara-nlauntru, ce vazura? Chilia era goala- goluta, nimic, dar nimic nu vazura.
Era cat pe-aci sa iasa afara, cand feciorul cel mai mic zareste aninat de perete ceva: o icoana cu fata catra parete.
Haid sa vedem ce o fi aceea? doara nu e chiar fermecata! Si luara icoana jos si se uitara la ea, dar… oh, Doamne! raman inmarmuriti langa ea.
Pe icoana era pingalit (zugravit) un chip de muiere atat de frumoasa, cum nu mai vazura nicicand: amutira cand o vazura si nu mai putura ridica ochii de pe ea.
Veni vremea pranzului, dar unde sa se poata dezlipi ei de langa icoana?
Uitara tot, si mancare si bautura, si numai la icoana priveau.
Imparateasa s-ar fi pus la masa.
Dar nu-i era indemana singura; deci incepu a striga dupa feciori - nimeni nu-i raspunde, apoi incepe a cauta pe tot locul, cand intr-un tarziu ii afla cu icoana in mana.
Se uita si ea la icoana, se mira de frumusetea femeii aceea, si parca ar fi voit sa fie si ea asa.
Intr-un tarziu apoi mersera la mancare.
Dar voia cea buna era dusa din curtea Imparatului-Rosu; feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mancare, nici la bautura, ca de lucru nici pana atunci nu aveau; de-abia asteptau sa vie tatal lor, sa le spuna cine e fata ori muierea aceea.
Toata ziulita steteau feciorii cu icoana in mana, ba si noaptea, pana cadeau obositi de atata uitat, ca si cand ar fi cosit ori imblatit cine stie cat.
O jumatate de an se muncira cu lucrul acesta, si de ce se uitau mai mult la icoana, de aceea ar fi voit sa o vada mai mult, si tot din ce in ce li se marea mai tare pofta sa stie cine e? si… Dumnezeu mai stie cate ganduri mai umblau tinerilor prin minte! Ar zice cineva, ca ce e o jumatate de an de a sta cineva atintit la un lucru pe care nu-l cunoaste si pe care ar dori sa-l aiba.
Dar nu-i asa; o zi inca e mult, ba si o minuta e mult, sa se munceasca cineva cu ganduri de ale dragostei, cand nici nu cunoaste pe fiinta care i-a cazut atat de draga.
Dar peste o jumatate de an se gata bataia si imparatul veni acasa.
Cat ii fu de mare mirarea, cand isi afla copiii slabi, imbatraniti si schimonositi, iar la plecarea lui ii lasase pe toti frumosi ca trei ruji.
- Ati intrat la icoana! zise imparatul.
- Am intrat, tata, raspund toti trei feciorii cu un glas.
- Stiut-am ca nu va veti putea rabda; asa va trebuie, de ce nu m-ati ascultat? De altmintrelea si eu sunt de vina; de nu va opream, poate ca voi nici nu va gandeati a umbla acolo.
- Tata - zic feciorii - fii bun si ne spune, cine e muierea aceea zugravita in icoana? Fata e ori nevasta? Sa cercam, doar de ti-o vom putea face nora!
- Dragii tatii, nu e nevasta, e fata, e zana zanelor, e craiasa lor, dar e de cand lumea de batrana si tot nu imbatraneste, si de nu se va marita, nu imbatraneste in veci, ca numai maritandu-se isi pierde puterea de zana si incepe a imbatrani.
Sade departe de aici in imparatia zanelor, unde nu moare nimeni; oamenii pamantului insa, care merg, nu se mai intorc, toti se prefac in dobitoace ori in stani de piatra; ii prefac zanele.
Multi voinici au cercat sa peteasca pe craiasa zanelor, dar bine n-au umblat, cazi zanele i-au fermecat, deoarece de s-ar marita cumva craiasa lor, atunci imparatia lor trebuie sa se stinga, caci e ursita de Dumnezeu atata sa traiasca, pana vor fi toate fete fecioare, si calcand numai una cuvantul ursitoarei, imparatia sa se prapadeasca, ele sa piara deodata, iar cea maritata sa se faca om pamantean, supusa nacazurilor acestei vieti.
Drept aceea puneti-va pofta in cui de a mai gandi la ea.
Imparatul credea ca cu vorbele acestea a bagat minte in capul feciorilor lui, si nu-si aducea aminte ca prin ele mai tare le-a atatat dorul de a o vedea si a o lua de muiere.
A pus paie si oleu in foc, apoi poftea ca focul sa se stinga!
Asa e lumea asta, iar d-voastra de nu va place nu ascultati, pe mine lasati-ma sa o… mintesc mai departe.
Dupa cateva zile, vine feciorul cel mare inaintea imparatului, si zice:
- Tata, lasa-ma sa-mi cerc norocul, sa ma duc sa vad pe craiasa zanelor.
- Eu te las, dragul tatii, ci stiu bine ca numai in zadar te-i osteni; mai bine ramai tu aici si nici nu mai gandi la ea; mergem si petim fata Imparatului Verde, care vine bucuroasa in casa noastra si bine-ti va fi.
- Ba, lasa-ma, tata, da-mi bani de cheltuiala si haine de premeneala, un cal bun de calarie sa merg sa o aduc sotie.
- Bine, du-te, numai sa nu te caiesti.
Si s-a dus feciorul cel mai mare al imparatului in grajd si s-a ales calul cel mai frumos si a intrat in chilia cu armele cele mai noua si mai scumpe, si si-a umplut doua perechi de desagi cu bani, apoi a incalecat si hai la drum.
Cand iese de pe poarta ii sta in cale o baba batrana si urata si-i cere ceva de pomana, dar el se face a nu o vedea si merge mai departe.
Baba insa zise:
- Du-te, du-te, ca acusi vii tu iar indarat!
Si se duse feciorul cale de un ceas pana iese din oras si da sa treaca un pod dintre hotara, dar calul nu vru sa mearga.
Da in cal, da tare cu salcia, dar calul sta neclintit, ca de sub pod se auzeau racnete ca de urs.
Si unde nu iese de sub pod o mamita hada si grozava de i se ridica parul maciuca in varful capului si hai baiete indarat, de gandeai ca nici pe acolo n-a mai fost.
Ajungand acasa, spune tatane- sau cele intamplate.
- Nu ti-am spus - zice batranul - ca asa te vei reintoarce, cum ai plecat? Multam Domnului, ca n-ai umblat mai rau, doara ti-a veni mintea-n belge (cap)!
Peste cateva zile vine la imparatul feciorul cel mijlociu si iar se roaga sa-l lase, doara el va fi mai norocos decat cel mare.
Ce sa va mai insir vorba? Acesta inca umbla ca cel mare.
Acum stau ca opariti amandoi, cand se iveste cel mai mic, un dragut de fecior cat toata lumea se mira de obrajorii lui cei frumosi, nici semn de barba ori de mustati, vine acela la imparatul:
- Tata, cercat-au fratii mei dar in zadar, ar fi rusine pe noi ca niciunul sa nu izbutim nici barem a vedea pe craiasa zanelor.
Necum a o avea de sotie! Fii bun, lasa-ma sa-mi cerc si eu norocul.
Imparatul incepe a rade cu hohot, apoi zice:
- Daca fratii tai mai mari nu putura iesi nici din hotar afara, atunci tu o sa intri in tara zanelor? Una ca asta mi-ar placea sa o vad, dar nu cred.
Gata-te cum iti place, ca deseara stiu eu ca cinam laolalta!
Copilul cel mai mic, voios ca-l lasa tata-sau sa-si cerce norocul, porni catra stava sa-si caute un cal potrivit pentru o cale atat de lunga.
Nu iesi bine din curte si se intalneste cu o baba hada si garbovita de greutatile acestei lumi:
- Fa-ti mila si pomana, domnisorule, intinde babei ceva.
Cu ce te-a miluit Dumnezeu sfantul.
Si fiul de imparat baga mana in buzunar si dete babei un pumn de bani.
- Dumnezeu sa-ti fie de ajutor si sa-ti faca tie dupa pofta inimei, zise baba departandu-se.
Nu merse feciorul mult si se intalni cu o alta baba, parca mai slaba si mai neputincioasa decat cea dintai.
Dadu si aceleia un pumn de bani si aceea inca ii multumi cum stiu mai frumos.
Cand era sa se apropie de stava1, cum mergea cu capastrul in mana, numai vede ca iese ca din pamant alta baba cersetoare in cale si se roaga sa o miluiasca si pe ea.
Si feciorul milui si pe baba asta cu un pumn de bani.
Atunci baba incepu a plange de bucurie si a zice:
- Dragul mamei (ca mama-sa era imparateasa, care in chip de cersetoare iesise din palat ca sa cerce firea copiilor; mare fermecatoare si strigoaie mai spun ca era, ingheta apa in blid in postu Sf.
Petrului, asa ne spun batranii, de aceea si iesise ea la fiecare fecior, ca aici in cale sa le cerce mintea si curajul), dragul mamei, tu vad ca o sa ajungi la craiasa zanelor, dar de nu ma vei asculta, tot nu vei umbla bine.
Din stava alege calul cel mai rau, du o trocuta cu ovaz si una cu jar din vatra focului, tu sa nu lacomesti nici la un cal care va trage la ovaz.
Dar de calul care va trage la jar, sa nu te departezi.
Arme nu lua din cele sclipitoare, ci zi catra tatal tau sa-ti dea palosul din holteie.
Acela tot este ruginit, dar nu-ti pese, acela sa-l iei.
Bani nu lua cu tine, nici merinde, lasa ca in locul acelora o sa-ti dau eu ceva, numai vino la mine in palat.
Cand gata imparateasa vorbele astea de zis, se facu nevazuta si feciorul tresari ca si cand s-ar trezi dintr-un somn greu.
Apoi merse indarat acasa, lua o trocuta cu ovaz si una cu jar si pleca catra stava.
La troaca cu ovaz ar fi tras stava intreaga, iar la cea cu jar veni foarte incet o martoaga de gandeai ca o sa cada de slaba.
Se uita lung fiul de imparat cum martoaga imbuca cu lacomie din jar, dar nu zise nimic, gandea insa in mintea sa: daca ma voi duce cu schiloada asta, nu stau bun ca o sa ajung departe; numai imprejurarea ca manca foc il facu sa nu creaza ca mama-sa l-ar fi pacalit.
Calul insa isi ridica capul si zise:
- Drag domnul meu, stiu ce gandesti, dar nu te teme, bun e Dumnezeu si buna minte ti-a dat de m-ai cautat, gata-te de cale, dar pana atuncea mai dam un vraf bun de jar sa ma satur, apoi imi porunceste cum sa merg: ca vantul sau ca gandul?
Si merse fiul imparatului cu martoaga acasa; fratii cei mai mari nu-si putura stapani rasul cand il vazura cu ce cal voieste a pleca, ba cel mai mare chiar zise in batjocura:
- Pare-mi-se ca de ceilalti te temi.
Tata-sau inca nu se invoia odata cu capul a-l lasa sa plece cu acel cal, dar dupa multa rugare, in urma zise:
- Acum fa ce stii, eu nu ma mai amestec.
Si dete feciorul un vraf mare de jar calului si manca calul la jar mai pogan de cum ar manca altii ovaz, si daca gata tot jarul de mancat, sforai o data de tot scantei ii iesira pe nari, apoi se scutura de ii cazu tot parul de pe el si ramase numai un par luciu-galben ca aurul si era acum calul mai frumos decat toti cati ii avea imparatul.
Atunci zise imparatul:
- Cu calul acesta am umblat si eu a peti.
Dupa aceea intra feciorul in chilia imparatesei sa-si ia ramas bun, iar ea il saruta si-i dete trei lucruri: un inel, un ceas si o ladita de aur.
Aceste trei daruri aveau un pret foarte mare, deoarece inelul raspandea lumina ca soarele, ceasul stralucea ca soarele si daca-l puneai pe masa deschis, canta mai frumos decat toate muzicile din lume, iar ladita asemenea era stralucitoare ca un soare si cand o puneai pe masa si o deschideai, ieseau din ea cele mai bune mancari si bauturi ce sunt pe asta lume.
Dupa aceea isi incinse palosul cel ruginit, isi lua sanatate buna de la tata-sau si de la frati si hai la drum.
Apoi il intreba calul:
- Domn, domnutul meu, dar cum sa te duc: ca vantul sau ca gandul?
- Sa ma duci ca gandul - raspunse feciorul si incepura a merge mai intai mai lin, apoi tot mai tare pana nu se mai vedeau.
La podul dintre hotare se auzi un glas ragusit inspaimantator, dar calul nu se infrica, ci zbura peste pod cum zboara o randunea peste firul de la telegraf.
Si s-au dus, s-au dus multa lume imparatie, ca Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste mai inainte este, mandra si frumoasa, s-ascultati si d-voastra: cine o va asculta, o va invata, cine va dormi, bine va odihni: s-au dus pana au iesit din tara Imparatului Rosu si au ajuns in tara Imparatului Verde, unde sunt oamenii verzi, vitele verzi, si tot e verde ce vezi.
Si au iesit si din tara Imparatului Verde, care se marginea cu imparatia zanelor; si intre tara zanelor si tara Imparatului Verde era o apa mare, ca Dunarea ori poate si mai mare.
Langa apa era casuta unui om, care tinea crasma si era si pescar.
Acolo intra in casa:
- Buna ziua, om de omenie.
- Buna sa-ti fie inima, voinice, dar de unde si pana unde?
- Apoi, vezi, om de omenie, sunt drumar.
Am venit, din tara Imparatului Rosu si de mi-ar ajuta Dumnezeu, vreau sa merg in Tara zanelor…
- Hm! zdravan fecior si frumos ca o doamna, ar fi dauna sa mergi pe acolo, ca Doamne, multi voinici si-au pus capul cari au cutezat a se apropia de cetatile lor.
Eu as gandi sa te lasi de gandul cu care ai venit, mai bine sezi si te odihneste, apoi du-te in alte parti, unde te va indrepta Dumnezeu, dar acolo nu merge ca numai eu stiu pana la o suta de voinici cari au trecut pe aici si nu s-au mai reintors.
- Fie ce va randui Dumnezeu, dar eu mi-am pus in gand ca ori aduc pe Craiasa zanelor, ori imi pun capul.
Mai povestesc ei cat povestesc, apoi se imbraca feciorul in haine fetesti de ai fi jurat ca-i o zana, isi ia inelul, ceasul si ladita intr-o traistuta si da sa treaca granita peste apa cea mare.
Pana a nu pleca insa zice catra gazda casei:
- Bade, calul mi-l voi indrepta iar la d-ta, sa ai grija de el pana ma reintorc.
Dar calul zice:
- Ba nu, eu voi merge tot cu tine.
Si s-au dus.
Dupa ce au ajuns in Tara zanelor, a zis calul catra fecior:
- Drag domnutul meu, ia-mi fraul din cap si-l pune bine, si cand vei avea lipsa de mine numai scutura fraul, ca eu voi fi la tine.
Asa au facut.
Si s-a luat feciorul pe jos, du-te, du-te prin caldura de gandeai ca se topeste.
Si a mers multa vreme; unde-l lovea foamea punea ladita jos, o deschidea si din ea ieseau tot felul de mancari si bauturi.
Dupa cale de mai multe zile a ajuns la curtile zanelor.
Zanele se jucau intr-o gradina frumoasa de nici raiul doara nu poate fi mai frumos decat gradina aceea.
Langa poarta care era inchisa, incepe feciorul a plange si a se ruga sa-l lase inlauntru.
Indata vin vreo douazeci de zane, una mai frumoasa decat alta, si incep a-l intreba:
- Cum ai cutezat, tu, fata pamanteana, sa intri in tara noastra? Nu stii ca om pamantean nu e iertat sa intre aici? Acum vei muri, sarmana, vai de capul tau!
Ele credeau ca e fata, ca parca va spusei ca se imbracase feteste.
- Fie-va mila - zise el - vedeti ca sunt o fata neputincioasa, lasati-ma la voi, ca am fugit in lume de frica parintilor, care vreau sa ma marite, iar eu mai bine am fugit in lume decat sa-mi trebuiasca barbat.
Zanelor le fu mila de biata fata, o lasara inauntru si o dusera inaintea craiesei, careia inca-i spuse ca e fata din lume, fugita de la parinti de frica maritatului.
Si craiasa o primi servitoare fagaduindu-i ca-i va plati simbria pe an; atunci era anul din trei zile in Tara zanelor.
Si sluji fata noastra vreo trei ani dupa olalta, si invata toate obiceiurile zanelor, si se facu prietena cu toate zanele, incat ele o pretuiau ca pe o sora a lor.
De multe ori se chiar juca cu ele.
Intr-o noapte tarziu scoase inelul din traistuta si-l puse pe masa in casuta ei, ca avea o casuta chiar langa palatul craiesei, vedeti d-voastra sa fie de-a indemana, cand va capata ceva porunca.
Si cand puse inelul pe masa, se stinsera toate lampile si luminile din palatele zanelor si se vedea in ele numai de la inel, mai tare decat de la soare.
Se spaimantara zanele, ca ce lucru poate sa fie, iesira toate din casa si incepura a cauta unde si ce e? Adeca mirarea lor fu mare cand vazura pe masa slujnicei inelul acela minunat.
Si craiasa chema pe slujnica la sine, sa-i vaza inelul.
Slujnica buna, bucuroasa merse si arata craiesei inelul.
Da unde nu pune craiasa inelul pe deget, si atata ii parea de bine si era de zece ori mai frumoasa.
- Copila - zise craiasa - da-mi mie inelul acesta; ce sa-ti dau pe el?
- Bucuroasa ti-l dau, inaltata craiasa, daca ma vei lasa sa-ti sarut mana.
Craiasa se invoi.
Ea saruta mana craiesei, si craiasa ramase cu inelul.
Dar nu stiu cum se simtira amandoua, parca nu ca mai inainte.
Zanele celelalte incepura a-si banui ceva, dar iara se imbarbatau:
- E fata ca si noi, a cinstit inelul craiesei caci o lasa aici in tara la noi si nu o alunga de unde a venit de groaza maritisului.
Mai trecu multa vreme pana o data, chiar pe cand era o petrecere mare in curtile zanelor, slujnica scoate ladita din traista si o pune pe masa.
Cum o scoate, cum se sting si lampele si luminile de prin fesnice, si de la ladita se vedea mai bine decat de la soare cand e cerul senin, iar masuta slujnicei se umplu de mancari si bauturi mai multe si mai scumpe decat ale zanelor, ba si decat ale craiesei.
Minunea era mare.
Indata sar toate de dupa masa si navalesc in casuta servitoarei; acolo mandrenii cum doara numai in rai poate fi, toata casa juca in aur, masa incarcata de mancari si bauturi si de poame, care de care mai bune si mai scumpe.
Veti gaci acum si d-voastra ca craiasa a poruncit sa mearga slujnica inlauntru numai ea singura si cu ladita.
Si s-a dus.
- De unde ai tu lucrurile astea scumpe, zise craiasa.
- De la mama mea, raspunse slujnica si nu minti, adevarat vorbi.
- Ce sa-ti dau sa-mi dai mie ladita?
- Oh, inaltata craiasa, aceasta e scumpa, ca in orice lipsa ea ma lumineaza si ma nutreste si ma adapa, dara nadajduind ca inaltimea-ta nu ma vei alunga de aici cata vreme oi mai avea de trait zile cu pacate, vazand ca aici am mancare si bautura, a mariei-tale sa fie dara… mi-i lasa sa te sarut o data cu dulce…
Atunci craiasa ii rase o palma, dar dupa aceea se cai si zise:
- Bine, asa sa fie, hai si ma saruta, iar tu sa-mi dai ladita.
Va puteti inchipui ce sarutare dulce a fost aceea.
Dar, adevarul vorbind, dupa sarutarea asta se simti craiasa, nu stiu cum v-as spune, dar toata rosie ca para focului, cand simti buzele slujnicei lipindu-se de ale ei.
Zanele ar fi jurat ca ceva schimbare a trebuit sa se intample in natura craiesei, dar tacura, vedeti d-voastra; cine sa cuteze a zice cuvant nechibzuit despre craiasa?
Si era faloasa craiasa; inelul nu-l mai departa din deget si mai in fiecare zi punea o data ladita pe masa sa isi arate puterea; nu mai stia ce face de parere de bine.
Odata ii plesni prin minte sa faca un ospat mare, mare, de la care sa nu lipseasca nicio zana din lume, dar niciuna, ca tot poporul de zane sa se poata mira de inelul si ladita ei, si mirandu-se cu atat sa o cinsteasca mai tare.
Si se aduna poporul de zane din toate partile, venira zane de la apus, de la miazazi si de la miazanoapte, zane bune si zane rele.
Dar toate frumoase, una mai frumoasa ca alta; zane si pace! Si craiasa nu le astepta cu nimica mancare, nici aprinse nimeni focul in bucatarie ori in cuptorul de copt, ca de vara era vara, iar ladita facea ce facea si satura pe toti cei din jur.
Destul ca se adunara zanele din toata lumea intr-un palat mare, si se pusera in jurul unei mese sa ospateze.
Mesele insa erau goale-golute, nici taniere, nici furculite, linguri, ba nici fete nu erau pe mese.
Deodata intra craiasa in palat cu o ladita in mana, si indata zanele toate pusera manile la ochi, neputandu-se uita la ea ca la un soare.
Incetul cu incetul li s-au dedat ochii cu stralucirea si incepura a-si lua cate una manile de la ochi.
Minunea era mare.
Dar cand deschise craiasa ladita, atunci minunea minunilor!
Masa se incarca singura de mancari si bauturi, la toata zana tot taniere de aur, lingure si furcute de aur si cutite de diamant, la fiecare zana pahar de aur si mari cupe de aur pline cu bauturi scumpe.
Acolo sa fi fost la ospat.
Destul ca se minunara zanele, da se minunara si ospatara, mancara si baura, si apoi incepura a gusta struguri si alte poame scumpe, cari ieseau ca din pamant, numai vedeau ca se pun pe masa.
Dar de unde? si cum? nimeni nu intelegea, afara de craiasa si de curtenele ei.
Si vazura soare rasarind si soare sfintind, dar intunecandu-se nu vazura, ca lumina inelului si a laditei tot mai tare era decat a soarelui.
Veselia era mare, cinstea craiesei si mai mare! "In adevar - ziceau zanele - noi nu ne putem masura nici in frumusete, nici in minte, dar nici in putere cu zana noastra".
Si craiasa era fericita.
Si porunci zanelor sa cante toate impreuna o cantare de veselie.
Iar zanele nu asteptara sa le mai spuna o data, ci incepura o cantare, dar asa cantara, incat ingerii din rai sa taca inaintea lor.
Doamne ce draguta de cantare.
Toata ceata era beata de bucurie si fericire, apoi ridicara paharele in cinstea craiesei lor viteze si le golira pana in fund.
Dupa aceea iar incepura o cantare si iar o ciocnire de pahare si tot asa pana colo catra miezul noptei.
Atunci, tocmai cand zanele scoteau cantarea cea mai frumoasa din gurisoarele lor, servitoarea scoate orologiul si-l pune pe masa in casuta ei.
Sa fi vazut mandrete! Soarele sa se ascunda, ca e numai ca o umbra pe langa acel ceas stralucitor.
Cand il puse pe masa, gandeai ca toate curtile sunt ocolite de sori, asa lumina arunca.
Apoi il deschise si incepu ceasul a canta.
Dar asa cantare, incat zanele, ca erau zane, dar ramasera ca mute, nici nu puteau asemana glasurile lor cu cantarea ceasului; inmarmurira odata, ingalbeni fiecare, se uita una la alta sparioase ca o caprioara si numai tarziu prinsera inima, dupa ce le chema craiasa cu ea, sa vaza ce e? Si-au mers toate impreuna si au vazut ceasul pe masa in casuta slujnicei, si nu se puteau destul mira de frumusetea si de maiestria lui.
Craiasa se uita cat se uita, apoi facu semn zanelor sa intre in palat, ca si ea vine indata.
Si intrara zanele in palat zicandu-si: "Craiasa o sa cumpere si orologiul de la servitoare".
Iara craiasa daca ramase singura cu servitoarea, zise:
- Draga mea, de unde ai tu lucrul acela frumos?
Iar servitoarea raspunse:
- De la mama mea le avui toate; doua lucruri iti dadui mariei-tale, si mie imi ramase acesta.
- Oare sa mi-l dai tu mie, zise craiasa.
- Cam cu greu, maria-ta, ca eu sunt fata streina si saraca iar cand ma ajunge jalea, il pun de-mi mai canta, sa-mi mai stampar sufletul: numai atata mangaiere mi-a mai ramas in lume.
- Ba - zise craiasa - tu ramai pentru totdeauna aicia, la noi, voi aduna zanele la o zi mare sa te farmece si pe tine; sa te faca zana, si nu vei mai sti in veci ce sunt supararile: da-mi mie ceasul.
Atunci slujnica zise:
- Maria ta, inaltata craiasa! Gratie capului meu?
- Gratie, fata mea, raspunse craiasa.
- Ei bine, maria-ta, daca vrei ca si ceasul acesta cu muzici sa fie al mariei-tale, atunci vino, si in noaptea aceasta dormi cu mine in casuta aceasta, in patul acesta, ca sa stiu ca am dormit si eu o data cu craiasa zanelor.
Atunci craiasa… pliosc! cu o palma peste capul slujnicei; aceasta insa tacu.
Dupa aceea se gandi craiasa: "De ce sa nu dorm cu ea intr-un pat? E fata frumoasa, patul ei e ca si al meu; maine-poimaine o facem zana; ma supun, stiu ca nu ma farmeca ea; cum nu mi-a fost nimic cand mi-a sarutat mana si cand m-a sarutat pe obraz, nici acum nu-mi va fi." Apoi zise catra servitoare:
- Auzi, fetica, da-mi ceasul si dupa ce se culca toate zanele, iata iti dau cuvantul meu de craiasa ca viu si dormim impreuna.
Fata se-nvoi.
Craiasa merge faloasa cu ceasul si-l pune pe masa, iar ceasul incepu a canta pana ce toate zanele adormira cu capetele pe masa, cazura ca moarte de ospatare si de cantecul cel puternic al muzicei din ceas.
Craiasa apoi merse incet, in varful degetelor, pana in casuta slujnicei, care o dezbraca si se culcara amandoua cuprinse una in bratele alteia.
A doua zi cand era soarele la pranz, se desteptara imbratisati… barbat si nevasta.
Ea incepe a plange temandu-se de furia zanelor, dar el o mangaie, apoi se imbraca si ies amandoi afara.
Nici urma de palate nu mai era, nici umbre de zane nu se mai vedea.
In minutul cand craiasa a devenit nevasta, curtile zanelor se cufundara in pamant cu zane cu tot si ramase numai casuta unde dormea craiasa cu feciorul de imparat.
Ceasul si ladita inca le inghitira pamantul.
Numai inelul mai ramase in degetul craiesei, care inca isi pierduse puterea de zana si ramase o femeie ca toate femeile, numai mai frumoasa decat toate.
De atunci zane nu mai sunt pe pamant.
Acum zise feciorul catra ea:
- Draga mea, asa a fost sa se intample, veacul zanelor a trecut, iar tu a fost scris sa fii sotia mea, craiasa mea.
Femeia raspunse:
- Vad ca asa a fost sa se intample, drept aceea eu ma las condusa de tine, unde ne-a impinge soartea acolo merg cu tine.
Si se luara la drum, si-au mers multa lume imparatie, ca Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste mai-nainte este, mandra si frumoasa, s-ascultati si d-voastra, ca cine o va asculta o va invata, cine va dormi bine se va odihni; cui nu-i place, nu asculte, pe mine ma lase sa mintesc pana la capat.
Si s-au dus multa cale lunga, tot pe jos.
Odata ii plesneste feciorului prin minte ca el are si cal, cauta fraul, il scutura si se iveste calul lui zicand:
- Ce poruncesti, drag domnutul meu?
- Sa ne duci pe amandoi dincolo de apa.
- Ca gandul ori ca vantul?
- Ca gandul!
Si se suira amandoi pe cal.
Si zbura calul cu ei pana la pescarul dincolo de apa.
Si era obosit calul, ca ma rog zburase cu ei trei ani de zile, cale lunga nu gluma.
Cand fu la casa luntrasului, calul plesni de obosit.
Ei statura cat statura, si dau sa mearga acum pe jos, prin tara Imparatului Verde, catra casa, in tara Imparatului Rosu.
Acum insa aveau un copilas ca de doi ani.
El lua copilul in brate si merg amandoi, cale de o jumatate de zi.
Cand fu pe la amiazi nu mai puteau de cald.
Ajungand la un rau dau sa se scalde.
Lasa deci copilul pe tarmure jucandu-se cu inelul si ei se baga in apa sa se racoreasca.
Un trasnit de corb n-are ce lucra, ci vine si fura inelul de la copil si luandu-l in cioc zboara cu el in sus.
Copilul incepe a tipa de parere de rau.
Tata-sau iese repede sa vaza ce e? Vede atunci corbul zburand cu inelul in gura.
Deloc ia palosul si fuga, asa cum era, dupa corb, ca ma rog nu era vreme de pierdut cu imbracatul.
Si merge, si merge, adeca fuge, corbul prin vazduh iar el pe pamant, pana era chiar in dreptul corbului, atunci arunca palosul si nimereste pe corb chiar in inima de scapa inelul din clont (cioc).
Dupa ce afla inelul se reintoarce la sotie si la copil, se imbraca si hai la drum.
Multa vreme vor fi calatorit, cat? nu se stie, destul ca hainutele li se stricara si calatoreau de ici pana colo, castigandu-si merinde cu lucrul manilor, ori cu cersitul.
Ajunsera zile grele.
Odata, intr-o zi cam pe la ojina2, sosira intr-un oras, chiar in orasul de unde era el, dar nu spuse nevestei ca doara ei ar fi ajuns la locul catra care calatoreau, ci intrara intr-o crasma slabuta, ia el o chiliuta si se aseaza zicand:
- In orasul acesta vom sta vreo doua-trei zile, vom lucra sa ne adunam bani de cale, sa ne ajunga pana acasa.
Dimineata se scoala el, merge in bolta si cumpara doua perii si vacs si le da nevestei zicand:
- Eu merg la lucru unde voi capata ceva, tu stai in piata langa fantana aceea, colo pe piatra; pe acolo vor trece domni, ofiteri, generali, vor zice sa le stergi papucii de praf si vei capata frumosi bani, iar eu merg, voi capata niste lemne de taiat ori altceva de lucru, numai sa ne adunam ceva bani de cale.
O lasa si se duse la curtea imparatului, unde, de buna seama, zdrentos cum era, nu-l cunoaste nimeni.
Intra la maica-sa, la imparateasa, care il cunoaste si porunceste numaidecat sa-l imbrace in haine craiesti, apoi povesteste el toate din fir in par cum s-au intamplat si unde si cum si-a lasat nevasta.
Dupa aceea se arata fratilor si tatane-sau, care abia il mai cunosteau, crezand ca de mult a murit prin cea lume mare.
Tatal sau era slab si batran, nici nu mai putea umbla, fratii lui purtau treburile imparatiei.
Bucurie mare era si-l intreba care de care ca cu nevasta vine? Cu craiasa zanelor ori cu alta? El raspundea ca pe poimaine va fi aici cu mare pompa: sa se gate numai de nunta.
Apoi mersera cu fratii si cu domnii cei mari la preumblare.
Cand au ajuns la fantana din mijlocul pietei, vazura o femeie zdrentoasa stand pe piatra cu un copil langa ea:
- Haideti - zice feciorul cel mai mic - sa ne stearga saraca aceea papucii de praf, sa capete si ea ceva!
Si mersera toti.
Ea le sterse papucii si fiecare ii dete cate un taler, doi.
Dar ea nu-si cunoscu barbatul, cum era acum imbracat craieste.
Si capata ea o multime de bani acum.
De-abia astepta sa vina seara, sa spuna barbatu-sau cat a capatat.
Seara, barbatu-sau dezbraca hainele cele scumpe si imbraca iar cele zdrentoase si merse la ea, ducand si el doi taleri, ce zicea ca i-a capatat si el in aceea zi.
Bucuria fu mare.
Ea ii spuse ce domni mari au venit la ea si ce bani a capatat.
- De voi capata numai in doua-trei zile cate atatia bani - zicea ea - o sa ne facem gazde.
Cinara si se culcara.
A doua zi de dimineata ii cumpara el un car de oale, zicand:
- Azi e targ mare aci, tu vei vinde oale si eu iar voi merge la lucru, sa mai capat si eu ceva.
Apoi el merse la maica-sa, se imbraca craieste, si acolo catra amiazi iese la preumblare, cu un regiment de calarasi, el chiar in fruntea regimentului si calarasii dupa el, spunandu-le ca tot dupa el sa mearga, ori pe unde ii va duce.
Ajungand in targ, el merge drept peste oalele femeii celei zdrentoase, si regimentul dupa el, de niciun harb n-a ramas intreg.
Biata femeie incepe a se boci si plange pana seara, cand ii vine barbatul.
- Ei, dar ce ai de plangi? ii zise el.
- Dar cum n-oi plange, ca a venit un talhar de general cu un regiment de calareti si toate oalele mi le-a spart; a trecut cu caii peste ele si ce castigasem ieri, tot imi prapadi azi, prapadi-l-ar Dumnezeu din lume!
- Nu te supara, ca iata eu aduc iar doi taleri si pe mane ti-i tocmi bucatareasa aici la curte, unde taiai eu lemne azi si ieri, mane vei trai bine si vom fi intr-o curte.
Si au mers dimineata impreuna; el a bagat-o in bucatarie, apoi s-a pierdut de ea prin cele case multe.
Colo catra amiazi o cheama imparateasa intr-o casa, o imbraca ca pe o zana, iesi barbatu-sau din alta casa si atunci se cunoscura si mersera in palat, unde erau domnii si boierii tarii adunati uitandu-se la icoana ce statuse in chilia dinspre miazazi cu fata catra parete.
Cand o zarira, mai inlemnira de minunea ce le sta inainte; era cu mult mai frumoasa decum o arata icoana; iar de brat cu barbatul si cu copilul de mana-i sedea asa de bine, cum nici spune nu se poate.
Acum sa fi vazut bucurie si desfatare! Preotii le cantara: Isaia dantuieste, ospatul se incepu, muzicele cantau si toti erau fericiti.
Imparatul, cel batran, chiar muri de bucurie, iar cu limba de moarte, lasa ca fiul acesta, cel mai mic, sa ramana imparat in locul lui, care lucru s-a si intamplat si - de n-a murit, si astazi domneste.
Iar eu ma suii pe o sea si o spusei asa.
Seaua a fost cam ruginoasa si povestea mincinoasa!
Sfarsit.
