Trei copii saraci.
Poveste culeasa de catre Cristea Sandu Timoc.
Sursa: Patru a lu' Calin al lu Sandu (Petar Sandulovici), comuna Zlocutea, Craina Margina, Serbia.
Povestea a aparut pentru prima data in 1988, in volumul "Povesti populare romanesti", Editura Minerva, Bucuresti.
Povestea incepe:
Traiau, la o margine de tara, trei copii saraci, fara muma si fara tata.
Intr-o zi, au plecat ei in lume asa goi, desculti si flamanzi, sa caute un stapan si sa se puna toti trei slugi la el, ca sa se poata juca impreuna.
Mersera ei cat mersera si ajunsera la marginea padurii.
Se oprira putin sa se odihneasca, apoi vazura o turturea si incepura a se juca, spunand unul altuia:
Turturica, turturea
Trece mosu pe colea,
Cu doi pui de turturea.
- Da-mi-i mie, mosule!
- Nu ti-i dau, cocosule!
- Da di ce, ma mosule,
Mosule, cocosule!
De tu mie nu mi-oi da,
Eu pe tine te-oi taia,
Bucaturi mi te-oi facea,
Pe surcele te-oi frigea;
Cu dulceata te-oi manca
Frate, de s-or pomenea.
Si tot rostind ei versurile astea cu privirea catre turturica, vazura ca turturica zbura prin desisuri, iar din copacul acela se scobori o pocitanie de om negru buzat, cu un corn negru-n cap si o gida in mana, da la coada un alt cap ca de cane avea.
Se uita fioros la copii si-i intreba rastit:
- Cine v-a invatat sa calcati pe mosia mea, mai ticalosilor?
- Nu suntem ticalosi, suntem si noi trei frati saraci, fara parinti, si mergem pe sub soare sa catam un stapan ca sa-i slujim cu credinta, raspunse copilul cel mai mare.
- Vreti sa fiti slugi la necuratul, la capcaunul?
- Ne este totuna.
Slugi la diavolul ori la boieri este acelasi lucru.
De muncit este si la unul si la altul.
- Bine, va iau slugi la mine.
- Sa fim impreuna, stapane, ca suntem frati si eu sunt cel mai mic, si-mi este frica fara fratiorii mei.
- Pe toti trei va iau.
- Da ce sa lucram? intrebara copii.
- Nimica.
Tot anul o sa stati si o sa durmiti, sa va jucati, faceti ce vreti voi, numai la capataiul anului sa-mi raspundeti la trii intrebari.
Daca nu veti raspunde, unde va stau picioarele va vor sta capetele.
Copiii statura putin pe ganduri si, cum nici un bogatas nu-i primisa sa-i slujeasca, se-nvoira.
La anu, pe acelasi loc, trebuiau sa vie sa-si primeasca simbria.
Vremea trecea si copiii hoinareau din sat in sat, agonisind cu greu o bucatura, cate o bucatura de pane.
Capataiul anului se apropia.
Fratele cel mic le spusa celorlalti doi:
- Hai sa fugim de aici, ca vine necuratul si ne omoara, ca noi nu stim ce ne-ntreaba.
- Ba nu, noi doi ramanem aici.
Vorba e vorba si ce-o fi o fi.
Si asa o sa murim de foame.
Mai bine sa ne incercam norocul cu capcaunul, poate sa-l pacalim.
Cei doi frati ramasera, iar cel mai mic pleca sa-si piarda urma in lume.
Si merse el, merse, cand colo, dupa trii zile si trii nopti de drumuire, cazu ostenit sub o salcie plangatoare si adurmi intre ierburi si flori mirositoare.
Pe cand copilul durmea dus, in salcie se suira niste capcauni; salcia se scutura si incepu sa planga cu lacrami, ce cadeau ca niste stropi mari de ploaie pe fata copilului.
Copilul se trezi si cand isi arunca privirea in sus, fu gata sa dea un tipat de spaima, insa salcia vizandu-l cam fricos si prostut, si mai tare plangea ca sa-l spele bine si sa-si vina-n fire.
Baiatul se linisti si privi in salcie cum pe trei creci sta cate un capcaun si numai cu un picior se tin si nu cad jos.
El sta nemiscat, cu sufletul la gura.
Copiii necuratului s-apucara sa vorbeasca fiecare laudandu-se care mai de care a facut mai multa rautate si batjocura in lume.
Mai intai vorbi cel mare:
- Iata ce minune am facut: am inchis izvoarele de apa din cutare tara si toata lumea o sa piara de sete cu-mparat cu tot.
- Da cum ai putea sa dai drumul la o apa? intrebara ceilalti frati impelitati.
- La fantana din padurea cu bujori este o salca culcata cu burta pe apa.
Langa ea, mai la deal, este un stiubei, daca se sapa, se da de o lespeda mare de piatra.
Daca se scoate plocia apa iar izvoraste, se pornesc paraiele si raurile in toata tara insacetata!
Copilul sta in iarba pitulat si numai baga-n cap tot ce auzea…
Cel mijlociu incepu si el sa se laude cu ispravile facute:
- Eu am dat fetii imparatului o boala grea sa ma pomeneasca.
Am umplut-o de buboaie, ca nu mai poate sa sada jos si nici sa se vindece vreodata.
- Pai bine, dar cum s-ar putea ea vindeca de boala asta? intrebara ailanti capcauni.
- Usor de tot.
Sa se scalde cu apa din frunze de rugi si sa se afume cu tamaie.
Da copilul pitulat tot auzea si prindea vorbele necuratului.
Atunci, mai la urma, ramase sa vorbeasca capcaunul cel mic, care-i avea pe copii in argatie.
Si-ncepu sa se laude si el cu minunile ce le-a facut:
- Eu m-am intalnit cu trii copii saraci si i-am luat argati.
Daca mi-or raspunde la trii intrebari buna plata le-oi da.
De nu, capu le-oi taia.
- Bine, da ce intrebari sunt acelea asa de grele, de n-o sa poata raspunde copilasii?
- Intrebarea intaia:
De unde m-am nascut?
Intrebarea a doua:
De unde am mancat si cu ce am mancat?
Intrebarea a triia:
De unde am baut apa?
- Si cum ar trebui sa-ti raspunda ca sa fie bine?
- La-ntaia intrebare:
Din trupu lui muma-ta.
La a doua:
Din capu lui muma-ta si cu mana lui muma-ta.
La a triia:
Din apa cea vie.
Le veni ceasul si plecara bucurosi de blestemele si grozaviile facute, caci s-a auzit cantatul cocosului salbatic in munte, si ei s-au grabit sa se duca la casa lor, unde ii astepta sa le dea porunci tartorele capcaunilor.
Copilul se scula dis-de-dimineata, pe ochi negri se spala cu roua diminetii de pe iarba si flori, apoi merse indarat la cei doi fratiori, sa le spuie cele auzite.
Fratiorul cel mare si mijlociu stateau tristi si se gandeau ca n-o sa stie sa raspunda, ca o sa-i infiga in gida si o sa-i friga pe frigare la foc de catran, si nici n-o sa se sature cu ei.
Mare insa le fu mirarea vazandu-l pe fratele cel mic, venind vesel spre ei.
- Fratilor, nu va temeti, am aflat taina toata.
Stiu intrebarile si raspunsurile pe care necuratul are sa ni le puna.
Apoi, le povesti tot ce vazuse si auzise.
Fratii se bucurara si bagara pe ureche cele spuse.
Pe urma, incepura sa se joace nepasatori.
Mai trecura cateva zile si s-apropie sorocul.
Se-mplinea un an de slugarie la necuratul.
Iata ca venea capcaunul cu sacul cu bani, dar si cu sabia si gida, gata pregatite sa le ia capul.
Intai ii desparti unul de altul.
Pe unul l-a suit intr-un stejar, pe altul intr-un cer, iar pe fratele cel mare l-a chemat mai departe la ispitit.
- Ia spune, baiete, ca altfel te mananc fript.
De unde m-am nascut?
- Din trupu lui muma-ta.
- Da de unde am mancat si cu ce am mancat?
- Din capu mumii tale si cu mana mumii tale.
- Si apa de unde am baut?
- Din apa cea vie ai baut.
- Da de unde stii sa raspunzi asa de bine, ma parlitule?
- Din capul meu stiu, adauga fratele cel mare.
- Na-ti o desaga de poli de aur si du-te sa nu te mai vad in ochi, iar capcaunul ramasa scartaind din dinti de necaz.
Copilul lua banii si pleca.
Dupa aceea, se dusa la fratele cel mijlocas si incepu si pe asta sa-l intrebe, aceleasi intrebari pe care le pusese fratelui mai mare.
Mijlocasul raspunsa foarte bine si capcaunul ramase mirat, de unde este minunea asta ca niste fete pamantesti sa stie lucruri pe care numai el si fratii lui le stiu.
Ii dadu si lui o traista de poli de aur si-i zice sa plece mai repede, pana nu-l loveste.
La urma, merse la copilul cel mai mic.
Ii spusa sa scoboare din copac si, stand cu mana pe sabie, ii pusa si lui intrebarile.
El raspunsa minunat de bine, incat necuratul fu gata sa plesneasca de ciuda.
Vazand ca n-are ce face, ii dadu si lui o traista plina cu poli de aur si pleca iute dupa fratii lui.
Mai la vale, s-au intalnit tustrii fratii saraci si tare s-au bucurat ca au scapat cu viata si cu atata bogatie.
Da n-au stat mult de vorba, ca s-a auzit o cearta mare la o casa din padure, ridicata tocmai pe un stei de piatra.
Fratiorul cel mic a dat desagii celorlalti doi si el s-a-ntors sa vada ce este cu cearta aceea, intr-o padure unde nu este picior de om.
S-a apropiat de usa si a auzit batai si injuraturi prin casa, intre doi copii.
El deschisa usa si, cand colo, in fata erau doi pui de capcauni, care se bateau si se certau pe avutia lui tata-su.
- Ce va certati ba si nu traiti ca fratii?
- Cum o sa traim ca fratii? Nu vezi ca suntem capcauni necurati, ne mancam frate pe frate si tata pe copii!?!
- Si pentru ce va certati?
- Tatal nostru a murit acum, si-a taiat beregata de manie ca n-a putut sa-i insele pe trii copii care au fost slugi la el.
Ne certam pe averea ce-a ramas de la el.
Pe nuiaua aceasta, pe fesul rosu si pe sacui ne certam, ca nu putem sa le impartim.
- Da la ce este buna nuiaua, mai baieti?
- Te aperi in lume cu ea.
De vrea cineva sa sara la tine, doar o ridici in sus si dusmanul se preface in stei de piatra.
Si copilul lua nuiaua sa fie a lui.
- Dar fesul la ce va trebuie?
- Fesul e si mai bun.
Daca vreai sa te faci nevazut, il pui in cap si te faci o musca, ca nu te vede nimenea si poti totul sa vezi si sa auzi.
Copilul lua si fesul sa fie al lui.
- Dar la ce este bun sacuiul?
- Din sacui se bea si se mananca, iar bunatatile nu se mai ispravesc.
Si copilul lua si sacuiul pe mana si le zise cu glas poruncitor:
- Ascultati, eu am sa va-mpart averea lasata de raposatul vostru tata.
Mergeti la copacul ala mare si de-acolo sa va luati la-ntrecere.
Fugind catre mine.
Cine o ajunge mai intai, ale aluia vor fi toate cele trei lucruri.
Puii de necurati se departara, apoi se luara la-ntrecere.
Cand ajunsera langa el, el ridica in sus nuiaua si capcaunii se facura doua steiuri de piatra neagra ca noaptea.
Vorba aia: cand doi se cearta, al treilea castiga.
Ajunsa din urma pe fratii sai, dusera toata averea acasa la ei, o mai si-mpartira pe la ai saraci, apoi plecara in tara imparatului, unde secasa apa si lumea sa prapadea de sete.
Cum ajunsa acolo, se-nfatisa la-mparat si-i spusa:
- Eu pot sa dezleg izvoarele, sa pun in miscare apele si sa scap de la moarte lumea si tara ta.
- Daca ne dai apa, ne dai viata, iar eu iti dau imparatia mea si pe fiica mea sa-ti fie mireasa.
Copilul, desi era mic, dar era priceput, mersa la salcia unde necuratul legase pe vecie izvoarele.
Sapa, scoasa lespedea de piatra si dete peste o vana de apa, care tasni ca era gata sa-l aline de toartele cerului.
Avu noroc ca-si pusese fesul pe cap si se facuse nevazut, ca altfel o patea.
Imparatul si lumea din toata imparatia s-adunara sa cada la picioarele acestui copil nazdravan, cu puteri nevazute.
Poporul ingenunche si-i saruta mana, iar el, pe care-l vedea ca e mai rautacios, ridica nuiaua si-l prefacea in stei de piatra.
Imparatul ii dadu fiica sa-i fie mireasa, dar el il infrunta, spunandu-i:
- Cum, imparate, o sa ma-nsor eu mai intai, cand am doi fratiori mai mari? Iata, sa-ti fie ginere si sa te mosteneasca fratele meu mai mare si nu eu; vrei sa am necaz mai la urma cu ei?
Si imparatul facu o nunta imparateasca, iar fratele lui mai mare lapada toalele rupte, se-mbraca in cele de aur imparatesti si fu incoronat ca imparat, si trai fericit pana la adanci batranete.
Nu statu nici aci mult.
Isi lua fratele mijlociu si pleca in tara unde aflase ca este o fata de-mparat plina de bube, gata sa moara.
Urca pe frate-su in spinare, iar el isi pusa fesu pe cap si ca gandul zbura pana la fata-mparatului.
In tara asta, venisera toti vrajitorii din apus si rasarit, fara ca sa poata ajuta cu ceva pe fata.
El, cum ajunsa, spusa-mparatului ca o poate inzdraveni.
Imparatul, vazandu-i asa rupti si prapaditi, crezu la inceput ca sunt niscaiva inselatori si hoti.
Dar, din deznadejde, primi si incercarea acestor copii.
Copilul ceru sa i se aduca un sac plin cu frunze de rugi si tamaie.
Fiarsa bine frunzele si se scalda fata cu apa din frunza de rugi, iar mai apoi se afuma cu tamaie.
Dupa putina vreme, fata sa-nzdraveni.
Imparatul indata ii fagadui fata de sotie si toata imparatia.
Fiind cel mai mic, ruga pe imparat sa-l ia ginere pe fratele mijlociu.
Si iar alta nunta, alte petreceri, alte incoronari de-mparati, dar de el nicio grija n-avea.
Umbla tot descult si zdrenturos, asa cum era invatat si crescut in saracie de cand era mic.
Nu ramase nici la fratele mijlocas si pleca in lume.
Cand vrea sa mearga mai repede, punea pe cap fesul si ajungea odata cu gandul unde vroia.
Daca-i era foame, baga mana in sacui, lua de manca si bea si de nimeni nu se temea.
Mergea asa din sat in sat si din tara-n tara si da mancare la cei saraci, ca sacuiul lui era fara fund, si unde intalnea pe stapanii cu slugi si oamenii rai, ridica nuiaua si-i prefacea in stei de piatra, ca sa-l pomeneasca cei necajiti si robiti.
Colindand in lung si-n lat pamantul, vazu multe lucruri vrute si nevrute.
Ba se sui si in cer, ca doar nu-i era greu, daca avea fesul cel rosu la indemana.
N-avu de lucru si astupa toate gaurelele de pe bolta cerului, pe unde curgea apa cand ploua.
Odata, cand zbura spre zarile albastre, ridica nuiaua si apa se prefacu in pietricele de gheata, ca fu gata-gata sa omoare multe vietati pe pamant.
Se plimba el prin luna si prin stele, se lupta acolo cu oameni care aveau picioarele cat prajinile, capul cat banita si mainile cat raschitoarele.
Cand a vrut unul sa surpe pe el un munte, copilul a ridicat nuiaua si omul se prefacu intr-un stei de piatra, cazandu-i jos din mana un glob de aur, pe care-l bagase in sacui.
Trecusera mii de ani de cand el zbura ca gandul din stea in stea si, cand simti ca-i vine dor de frati si de pamant, se lasa ca gandul in adancurile vazduhului si porni in zdrentele lui vechi spre palatul fratiorilor.
Mergand putin cam ingandurat, ca i-a venit vremea de-nsurat si n-are niciun rost pe lume, baga de seama ca pamantul era copt si parjolit de arsita soarelui, ca nu mai are pe el nici iarba si nici viata.
Toate pierisera! Nu mai erau nici oameni si nici ierburi.
Numai palatele de marmora ale fratilor mai straluceau in bataia fierbinte a soarelui.
Nu-si putea da seama nici cand au murit si nici unde sunt ingropati.
Soarele isi arunca razele dogoritoare din belsug, ca era gata-gata sa-l topeasca, daca nu-i trecea prin minte sa-si puna fesul pe cap si sa fuga la coadele marilor, la marginea pamantului, unde ar putea gasi o inghititura de apa sa se racoreasca.
Cand ajunsa acolo, gasi marile secate si, in mijloc de mare, mai ramasese un peste mare, cu solzii de aur, si cap de femeie, care spunea ca este Muma-Pamantului.
Copilul bau din apa marii de-si potoli setea, iar Muma-Pamantului ii spusa ca daca nu ploua intr-o zi, doua, are sa sece si apa marii adunata intr-o afundatura, si cu asta viata pe pamant se sfarseste, iar pe pamant nu vor fi decat vanturi salbatice si nisipuri vesnice.
- Lasa sa piara tot.
Sa pieri si tu, Muma-Pamantului, daca n-am avut noroc sa-mi gasesc vii fratiorii, zise copilul cel nazdravan.
- Dar de unde ai venit tu, copile, de nu ti-ai gasit fratii?
- M-am abatui prin stele si am zabovit prea mult cautandu-mi pe acolo o mireasa pe plac.
- Daca dai apa sa rasara ierburile si sa fie din nou viata in ape si pe pamant, eu iti dau o mireasa, pe Fiica-Pamantului, care este mai frumoasa decat Zana-Zanelor.
Baiatul isi aminti greseala ce o facuse, dand in baierile cerului cu nuiaua, prefacand picaturile de apa in gheata.
Pusa fesul pe cap si sa sui in crestetul cerului.
Se uita bine si vazu toate gaurelele, pe unde trebuie sa ploua, infundate cu gheata.
Dadu o data puternic cu nuiaua, gheata cazu, si ploaia incepu sa pice pe pamant.
Daca nu i-ar fi dat in gand sa-si puie fesul, ploaia l-ar fi strivit, azvarlindu-l pe pamant.
Ploua de parca s-ar fi varsat marile din cer.
Din izbitura apei, i-a cazut insa din sacui globul de aur.
Intr-un tarziu, zburand el in jos, spre pamantul intunecat de apa, a vazut o flacara puternica, care a luminat tot pamantul.
Cand ajunsa jos, gasi pamantul inverzit, plin de ierburi si de vietati.
Gasi orase si sate cu lume vesela care-si vedea de munca campului sau pasunatul vitelor.
Gandi el: „Globul meu de aur o fi facut viata pe pamant! Poate l-o fi furat omul acela, inalt cat casa din soare, ca asa minune n-am mai vazut.”
Merse la palatele fratilor sai si-i gasi cu imparatesele si pruncii, petrecand si veselindu-se, caci, dupa un somn greu si lung, s-au sculat si iarasi sunt fericiti impreuna cu tot poporul.
Cei doi frati-imparati se intristara vazandu-l asa singur si gol si descult, numai cu o nuia, un sacui si un fes.
Incercara sa-l insoare cu o fata bogata si sa-l imbrace in haine de matase si de purpura, insa zadarnic, cand n-ai pe cine.
El se simtea mai bine in zdrentele lui.
Isi lua in curand ramas bun si pleca la Muma-Pamantului, la marginea marilor, calatorind pe aripile vantului cu fesul rosu pe cap.
Muma-Pamantului cand il vazu, mare-i fu bucuria.
Striga o data si toate vietatile marilor se adunara ca sa mearga s-o caute pe Zana-Zanelor, fiica ei, ce plecase sa se scalde in marile cele albastre de la miazazi.
Plecara in cautare, pestii zburatori pe deasupra, iar in apa toate lighioanele marii scormonira.
Iata ca fiica Mumii-Pamantului fu instiintata si, punandu-si aripi de zefir, zbura la palatul de clestar unde era chemata.
Toata curtea stralucea de bogatie si de frumusete, numai copilul cel sarac sta cu genunchii jerpeliti, cu picioarele sangerande si cu pieptul gol, acoperit de cateva petice ce abia se mai tineau.
Zana-Pamantului, cand il vazu asa de frumos si priceput, se bucura.
Ba, proasta de ea, se bucura si de felul cum era imbracat, fiindca nu vazuse voinici pana atunci si nu-i pasa ca este rupt.
I se parea ei ca poate asa trebuie sa fie hainele la oameni.
Muma-sa ii spusa ca ar avea dorinta sa-i fie voinicul acesta ginere, si ei sa stapaneasca amandoi pamantul, stelele si cerul.
Zana zambi de fericire si, rusinoasa, dadu in semn de aprobare din cap.
Atunci se facu o nunta mare, la care au fost chemati nuntasi toti imparatii pamantului, printre care se aflau si cei doi frati ai sai.
Imbracat in haine de aur si purpura alaturi de frumoasa lui mireasa, el fu ales de ceilalti imparati stapanul lor, si o tinura in veselie si petrecere, o luna si-o saptamana, de cand se punea luna de vedea ca secera.
Poate ca or fi traind si-acuma in pace si fericire, stapanind popoarele lumii, de n-o fi murit mai de mult, dupa cum n-am auzit.
Si mai dati cate-o pura
Ca va spusai povestea-asa
De-ajunsaram soarele,
Cu picioarele.
Iar luna
Cu mana.
Sfarsit.
